vineri, 28 mai 2010

Iubito, hai să-l aruncăm în mare

nu mai avem timp de prostii, de el
si nici rabdare sa privim un far
(pretinsa luminiță din tunel)
veniți să-l înecăm pe marinar

să-l scufundăm cu antologica-i prostie
îmbălsămat în uri și redingotă
și-apoi să-i mulțumim: "Să trăiți bine
în valurile mării, lângă flotă!"

să-i torpilăm prostia mult prea grasă
să respirăm curat din când în când
să anulăm mișcările de masă
prea fericiți, dansându-i pe mormânt

joi, 27 mai 2010

Iluzia

Aș vrea să ne întâlnim odată, pentru că lucrurile pe care vreau să ți le spun nu se mai pot scrie. Trăim în România Securității, în care mailurile sunt urmărite fără discernământ, telefoanele - ascultate fără nevoia unui mandat prealabil. În România Securității, iluzia aparentei libertăți și a democrației capitaliste reușește în continuare să ne inducă acea letargie specifică exclusiv popoarelor care se simt în siguranță, cu toate că suntem orice, numai în siguranță NU.

Trebuie să ne întâlnim și să punem capăt acestei dictaturi imbecile a prostiei. Dacă voi deveni bolnav terminal, nu voi muri singur. Îi voi lua cu mine pe câțiva dintre cei care au împins țara asta în tsunami-ul continuu de rahat care a ajuns să însemne viața în România.

Aș vrea să ne întâlnim și să gândim împreună o soluție. Soluția nu este să ne prefacem că nu se întâmplă nimic și nici să ne vedem în parc și să aplicăm, nonșalanți, proiecte precum "Lecturi Urbane", care azi pot fi traduse simplu: "Țara arde și baba se sinucide".

Soluția stă undeva în istorie. În Che Guevara. În răzmerițe. În război. Nu în 1989. Nu cu arme, deși n-ar strica. Nu cu cărți, deși nici ele nu strică. Ci cu voință, cu voința de a schimba ceva.

Mă gândesc, la modul cel mai serios, să dau în judecată statul român pentru tsunami-ul de rahat din ultimii 20 de ani. Rahatul nu s-a retras nici în 2010, iar noi continuăm să înotăm în el, cu toate că ni se spune mereu că avem uscat sub picioare.

Iluziile trebuie spulberate. N-AVEM USCAT SUB PICIOARE. Doar mocirlă. Și rahat.

marți, 18 mai 2010

Jurnal. Coma

Scriu din nimic. Poate pentru prima oara in viață mă trezesc și simt că nu mai am absolut nimic de spus. Am pierdut toate bătăliile pe care le-am dus, iar asta în pofida aparenței de victorie pe care am lăsat-o de-atâtea și-atâtea ori. Nici nu știu de ce m-am reapucat de scris. Poate doar din speranța că scriind, voi regăsi acel ceva care m-a mânat către presă acum vreo 10 ani și pe care l-am rătăcit în meandrele vieții de zi cu zi. Băncile, hoțiile, politica de mizerie, sărăcia lucie, toate mă lasă neimpresionat și mut.

Dacă e să trag o concluzie de pauză, aș spune doar că unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar dacă totuși se schimbă, se schimbă degeaba.

Scriu din ură. Toate colțurile obiectelor ce mă înconjoară par că arată spre mine cu degete batjocoritoare. Prind viață și râd, în vreme ce demența se instalează, ușor-ușor, peste mine, peste o mare de oameni care nu mai au nimic de spus și pe care istoria i-a învățat să nu mai spună nimic. Catedrala Sfântului Profit s-a redeschis, poate mai îndreptățită ca niciodată să răspândească ura și îndemnul de trezire printre grămada de morții vii care înseamnă azi nația română.

Scriu din nevoia de a spune ceva din postura omului care nu mai are nimic de zis. Sunt curios, ce poate spune un om care are un arsenal de cuvinte la îndemână într-o lume în care cuvintele nu mai înseamnă nimic?